Arde, dar nimeni nu te salveaza

Azi am avut simulare de incendiu in sediu. Am aflat de “marele eveniment” inca de dimineata si de atunci le-am explicat tuturor ca cele 20 de min. pe care eu ar trebui sa le petrec iesind/ intrand in cladire/ asteptand sa se stinga focul imaginar le pot trai altfel, de exemplu la cafea, dar se pare ca nimeni nu m-a inteles.

Au trecut orele, am muncit, am plecat pe teren, am venit de pe teren, am scris, am scos time-uri, am baut cafele, am ras, m-am enervat, am amenintat cu reclamatie la OPC dupa care la ANPC. Pe la 13: 30, in fiecare zi, in redactie toata lumea vorbeste cat mai tare. Daca nu se vorbeste la telefon – mai stiti reclama de la telefonia fixa de acum cativa ani cu cei doi romani care stateau pe doua dealuri diferite? – atunci lumea se cearta sau se trezeste Cali care comenteaza  ceva extraordinar de important pentru el, dar cat se poate de plictisitor pentru restul, asa ca cine a descoperit castile este un adevarat Superman pentru mine.

Si a venit si momentul in care a pornit alarma in toata firma. Bun, am zis eu la inceputul zilei ca nu vin, dar nici sa raman singura si trista nu mi-as fi dorit. Ei se pare ca ai mei colegi m-au crezut pentru prima data in viata lor. DA, eram singura in birou si mi-am dat seama de acest lucru dupa cateva minute bune de la “aparitia incendiului”, pentru ca eu ascultam muzica si dragutii de ei nu au vrut sa ma deranjeze, asa ca au plecat sa se salveze. Imi iau elegant cafeaua, pachetul de tigari, imi caut si bricheta, ma imbrac, salvez textele, imi aranjez un pic parul si ies linistita pe usa firmei moment in care vad multa lume – nici nu stiam ca in sediul de pe Eminescu intra atatia oameni – pe Bulevard. Toata lumea radea de mine pentru ca aveam cana de cafea, asa ca am intrat in joc, pacat ca nimeni nu m-a crezut

Am tipat „Arde!”, am observat o colega la etajul 1 care era blocata de „flacari” si am sesizat acest lucru „eroilor nostri”, dar oamenii au preferat sa creada ca inca am halucinatii de la „fumul pe care l-am inhalat” in cladirea-n flacari. In tot acest timp, responsabilii de securitatea firmei finalizau lucruri importante pentru siguranta noastra: lipeau pe fiecare usa o bulina rosie, semn ca birourile sunt evacuate, scoateau la imprimanta foi cu numele institutiilor din sediu, in ideea ca la un adevarat incendiu am avea o placa de fier care sa nu arda si daca vom muri arsi sa-si dea seama criminalistii ce firma plateste darile catre familie. Va dati seama ca bulinele rosii lipite pe usi au devenit in cel mai scurt timp locul perfect unde noi sa scriem pe birouri 18, 12, AP, 16…. si nu, nu e vorba de apartamentul 16 (am fost intrebata de ce e AP 12 la noi pe usa)

 

Dupa ce am ras mult pe tema asta si dupa ce au salvat-o si pe colega mea de la etajul 1 ne-am intors in birouri. Mica problema era ca alarma continua sa functioneze. De ce? Pentru  ca oamenii au invatat cum sa porneasca alarma, dar nimeni nu stia …. si cum sa o opreasca…. si suna si suna….au oprit-o… a inceput iar sa sune.. am dat sfaturi … sa-i dea foc, dar se pare ca suna si mai tare.

De departe insa cea mai mare trauma a fost cea a Georgianei: „era un englez care a iesit agitat prima data cand a auzit alarma pt ca nu-i spusese nimeni ca e o simulare. I-am explicat, s-a calmat. Dupa ce ne-am chinuit sa oprim alarma a pornit din nou si englezul iar a iesit speriat… si de data asta i-am explicat ca e o simulare, nu-i puteam spune ca nu stim butoanele…”